filmele mele nefăcute

r. Eva Pervolovici

Motto: “Tuturor personajelor care n-au mai prins clipa impresiunii pe peliculă”. (Eva Pervolovici)

Nu credeam că o să apuc să văd un scurtmetraj “mai” suprarealist decât Balastiera #186. Ei bine, credeam prost! Departe de a fi o peliculă accesibilă, Filmele mele nefăcute este “filmul tuturor proiectelor refuzate, abandonate, uitate într-un folder nefolosit”, după cum declară însăşi regizoarea. Este “povestea personajelor considerate nedemne de a avea propriul lor film”.

Exact ca într-un episod din Twilight Zone, acţiunea începe aparent normal: un tip se bucură de o minunăţie de joc pe televizor şi practică tenisul virtual (cum ar zice un contemporan, “soarele şi tenisul întăreşte…” ştiţi voi continuarea). Lucrurile încep să se precipite în momentul în care pe ecran apare mesajul “Nu eşti credibil”.

Vedem o serie de scene bizare, pe alocuri fetişiste – unii mănâncă de zor (şi romantic) într-un wc, în timp ce, la doar câţiva metri de ei, tipul ăla de mai devreme (cel care nu era credibil) se pi… urinează Alţii se fugăresc de zor prin casa pişărcosului, fără să aflăm motivul, iar la final toată lumea ajunge într-o cameră. Aici, două dintre personaje îi vor înghiţi pe ceilalţi, consideraţi, probabil, prea puţin “credibili”.

Poate cea mai interesantă prezenţă este “cântăreaţa albastră” (vezi poza) (sper că aţi auzit de Cântăreaţa cheală, prima piesă de teatru absurd a lui Eugen Ionescu), care aminteşte puţin (mai mult) de soprana extraterestră, tot albastră, din The Fifth Element (cu Bruce Willis, regia Luc Besson).

De asemenea, nu avem cum să nu ne gândim şi la David Lynch, regele suprarealismului în cinematografie, care foloseşte, în (aproape) toate filmele sale, albastrul, văzut ca simbol al trecerii în alt univers, într-o altă dimensiune decât cea reală (vezi Mulholland Dr., Eraserhead, Twin Peaks etc.).

Iată şi câteva secvenţe interesante din film:

PS 1: există chiar şi un blog care vorbeşte despre acest scurtmetraj: filmenefacute.oricum.ro

PS 2: “cântăreaţa albastră” este Mihaela Dinu, solistă a formaţiei Butterflies in My Stomach. Dacă vreţi să vedeţi un reportaj foto de la filmări, apăsaţi aici.

în final

r. Gabriela Ceuţă

Că românii au o viziune morbidă asupra vieţii, poate că bănuiaţi şi voi. Eu însă am avut şi dovada incontestabilă. Prezent la Cinema Studio pentru festivalul CineMAiubit, am văzut cum aproape toată sala a râs la un scurtmetraj care numai comic nu era.

În final prezintă o tânără prinsă între două lumi. În planul realului, o vedem în comă (“profundă”, cum zicea acum câteva zile postul Naţional TV) pe patul de spital, iar în planul oniric (mamă, ce bun îs la comentarii literare, aproape că-mi vine să dau Bacul din nou), ea se află într-o casă din care încearcă să scape. În momentul în care va găsi cheia pentru a evada, va reuşi să iasă şi din comă.

Probabil că Gabriela Ceuţă nu este tocmai Mircea Eliade, însă povestea ei despre aceste două lumi care se interesectează ne aminteşte, oarecum, de La ţigănci (într-o variantă cinematografică). Oricum am privi lucrurile, numai comedie nu e asta, morbizilor!

tolya sau de ce iubirea nu trebuie să aibă dinţi în gură

r. Rodeon Brodsky

Uitaţi-vă bine la omul din poză! Arată el ca un îndrăgostit care să se sacrifice ca Romeo pe altarul iubirii? Ei bine, nu! Dar, deşi nu-l recomandă chelia, dinţii lipsă, ori mustaţa (măcar de ar fi ca a lui Clark Gable, că tot se poartă acuma…), personajul nostru e un mare iubăreţ.

Tolya este un scurmetraj premiat cam pe la toate festivalurile pe unde a rulat, inclusiv la CineMAiubit. Mai multe (dar nu foarte) am scris aici.

răfuiala

r. Bogdan Ilie Micu

Variantă-rezumat de tip “pupincurist”: “Nimeni nu-i mai presus ca şefu’: şi simpatic, şi deştept… ce om!”:)

Varianta dezvoltată de tip “ne-pupincurist”: Un scurtmetraj genial, dedicat celor care au avut/au/vor avea şef. Ca peste tot în natură, peştele mare înghite peştele mic, pentru ca apoi să devină el însuşi masa unui peşte şi mai mare.

Lui Victor îi este groază să meargă la serviciu. Cauza – şeful direct, Savu. “Ce, el crede că-s sclavul lui? Îl bat! Dar nu pot, că mă dă afară”, i se plânge Victor iubitei. Ia repede un taxi (plăteşte doar 3,50 lei… cum naiba? că nici nu te iau taximetriştii cu ei pe distanţe aşa mici… sau te iau, dar la bătaie, când văd că nu le iese “banu’ gros”) şi intră la Cafenescu. Pentru o cafea, evident.

Înăuntru dă peste (surpriză!) Savu, care, la rândul lui, întârziase la muncă şi era supărat pe şeful direct: “Ce, el crede că-s sclavul lui? Îl bat! Dar nu pot, că mă dă afară”, se plânge Savu către subalternul său, Victor.

La job, toţi iau razna. Savu se duce la şeful cel mare, îl ia la bătaie şi îşi vede mai departe de treabă. Victor ia exemplu şi îl cotonogeşte pe Savu. Cum orice naş îşi are naşul, Victor păţeşte la fel şi este bătut măr de subalternul său, Ignătescu.

Dincolo de gagurile pe care este construit, Răfuiala trebuie văzut şi ca un mijloc cathartic de a ne elibera de tensiunile pe care ni le cauzează relaţiile cu şefii. Desigur, scenariştii au uitat să ne avertizeze că acest scurtmetraj este bazat pe elemente fictive şi că noi nu trebuie să facem aşa ceva la muncă

Deşi… poate ar trebui încercat… Dacă două filme spun să iei atitudine, atunci iei În Anger Management, Adam Sandler joacă rolul unui personaj care nu este apreciat corespunzător pentru eforturile sale (a se citi “muncea ca prostu’ şi altcineva primea meritele”). Asta până când îşi eliberează furia adunată şi distruge biroul şefului nerecunoscător.

Că doar bătaia e ruptă din rai, cum altfel?

antichităţi

r. Radu Comănescu-Surdu

Un bătrân vânzător de antichităţi primeşte de la patron o veste proastă: dacă nu vinde niciun produs în acea zi, va fi dat afară. Orele trec, cumpărători nema. Adică ciuciu. Asta pentru că toţi evitau magazinul şi cumpărau, din apropiere, diverse obiecte din categoria “3 la 10.000″, pe care le vindea un vânzător ambulant (a se citi “un ţigan”).

La finalul zilei apare şi salvarea. Cetăţeanul de etnie romă (ca să fim “politically corect”, ba chiar “rromă”, dacă vrem să fim cât de cât patrioţi sau măcar corecţi cu Traian, cu Decebal şi cu ce a ieşit din împreunarea lor , cu noi înşine adică) îi arată bătrânului strategii de marketing veritabil: alege un obiect, îl pune-n vitrină şi scrie “produs promoţional – preţ vechi 350 lei, preţ nou 250 lei” (citat aproximativ).

Desigur că: 1) produsul s-a vândut; 2) de la bun început, costase doar 250 de lei, necum 350, cât a dat de înţeles afişul (doar e vorba de procedee economice îndelung elaborate, în traducere – “ţeapă” tipic românească sau “unde ţeapă nu e, nimic nu e”)

Pseudo-morala: şi cine spunea că minorităţile sunt cele care trebuie integrate!

PS: magazinul de antichităţi se numeşte Galeria de Artă Zambaccian (facem reclamă deh, e nume predestinat) şi este la fel de real ca scandalul cu “Bombonel” (a.k.a Adrian Năstase) de acum câţiva ani.