r. Mihai Chirilă
O lalea se aruncă de pe acoperişul casei unde trăieşte. Apare, desigur, organul poliţiei, pentru a constata decesul respectivei. Posesorul florii este acuzat de crimă, dar este absolvit de orice vină după ce este găsită, în pământul din ghiveci, scrisoarea de adio a “Tulipei”. Motivul suicidului – laleaua nu mai voia să fie lalea! (scandalos, nu-i aşa?)
Ca orice bărbat trădat în dragoste, stăpânul casei hotărăşte că trebuie să pună capăt idilelor sale cu lalelele. Îşi va procura, în schimb, un cactus. 
De pe coloana sonoră nu putea lipsi, desigur, o piesă compusă de Temistocle Popa şi interpretată aici de Luigi Ionescu, pe care probabil că o ştiu chiar şi bunicile noastre: Lalele, lalele, frumoasele mele lalele.
O poză cu laleaua nu am pus, deoarece, vă daţi seama, 1) o lalea ce şi-a pierdut minţile nu poate arăta decât înfiorător şi 2) aş fi părut că mi-am pierdut şi eu minţile mai ceva ca ea.
