now everybody seems to be happy

r. Gonzalo Tobal

Atenţie! Acest scurtmetraj este recomandat mai ales pedofililor Căci Ahora todos parecen contentos se vrea a fi un fel de Lolita, într-o variantă de doar 24 de minute. Şi cine zicea că argentinienii nu ştiu să facă decât telenovele!?…

O puştoaică apetisantă de 14 ani, pe numele ei Carmen (“carmen” = “cântec” în limba lu’ Caligula/Nero/Tiberius/alţi împăraţi romani pedofili), şi un nene de 43 de ani (Roberto, da’ numele ăsta nu ştiu dacă înseamnă ceva) călătoresc de vreo două zile cu maşina.

Cei doi sunt nevoiţi să oprească într-un oraş şi dorm la o bătrânică amabilă. Atât de amabilă, încât baba îi dă în gât şi fugarii sunt luaţi în primire, imediat cum ies din casă, de poliţie şi presă.

Acum aflăm că Robert este profesorul lui Carmen. Şi ne amintim că, nu mai târziu de anul trecut, o profesoară de la un liceu din România avea o relaţie cu un elev. Un caz real, încheiat nasol, căci elevul a murit. Spre deosebire de scurtmetrajul nostru, care s-a terminat destul de bine (vezi titlul).

Deşi ea va fi înapoiată părinţilor, iar el va face puţină puşcărie, Robert zâmbeşte la final, misterios. Şi îi înţelegem zâmbetul de monalisă, căci:

1) a avut o relaţie romantică, imorală şi în afara legii (cine nu şi-ar dori aşa ceva?)

2) fata avea doar 14 ani şi era şi mult mai frumoasă ca şuncoasa de Alina Plugaru (Doamne iartă-mă!)

Părinţii se bucură şi ei, căci şi-au recuperat fata, poliţia este mulţumită că a prins infractoru’, presa are şi ea un subiect tare, baba securistă e fericită că a mai dat în gât pe cineva, noi – la fel, căci am văzut un film interesant.

Poate cea mai “romantică” şi mai plină de însemnătate secvenţă a scurtmetrajului este scena în care cei doi trebuie să facă pipi, pe rând, lângă şosea. Ea îl acuză pe el că a tras cu ochiu’, deşi, dimpotrivă, ea fusese cea care îl “spionase” (fetele astea, bată-le păcatu’)

Desigur, asta m-a pus pe gânduri şi mi-a amintit că în psihologie există conceptul de “proiecţie”, care spune că atribuim în mod inconştient, altcuiva, propriile intenţii şi impulsuri.

PS: Lolita este, dacă nu mă înşel, un nume de origine spaniolă. Sau nu?

filmele mele nefăcute

r. Eva Pervolovici

Motto: “Tuturor personajelor care n-au mai prins clipa impresiunii pe peliculă”. (Eva Pervolovici)

Nu credeam că o să apuc să văd un scurtmetraj “mai” suprarealist decât Balastiera #186. Ei bine, credeam prost! Departe de a fi o peliculă accesibilă, Filmele mele nefăcute este “filmul tuturor proiectelor refuzate, abandonate, uitate într-un folder nefolosit”, după cum declară însăşi regizoarea. Este “povestea personajelor considerate nedemne de a avea propriul lor film”.

Exact ca într-un episod din Twilight Zone, acţiunea începe aparent normal: un tip se bucură de o minunăţie de joc pe televizor şi practică tenisul virtual (cum ar zice un contemporan, “soarele şi tenisul întăreşte…” ştiţi voi continuarea). Lucrurile încep să se precipite în momentul în care pe ecran apare mesajul “Nu eşti credibil”.

Vedem o serie de scene bizare, pe alocuri fetişiste – unii mănâncă de zor (şi romantic) într-un wc, în timp ce, la doar câţiva metri de ei, tipul ăla de mai devreme (cel care nu era credibil) se pi… urinează Alţii se fugăresc de zor prin casa pişărcosului, fără să aflăm motivul, iar la final toată lumea ajunge într-o cameră. Aici, două dintre personaje îi vor înghiţi pe ceilalţi, consideraţi, probabil, prea puţin “credibili”.

Poate cea mai interesantă prezenţă este “cântăreaţa albastră” (vezi poza) (sper că aţi auzit de Cântăreaţa cheală, prima piesă de teatru absurd a lui Eugen Ionescu), care aminteşte puţin (mai mult) de soprana extraterestră, tot albastră, din The Fifth Element (cu Bruce Willis, regia Luc Besson).

De asemenea, nu avem cum să nu ne gândim şi la David Lynch, regele suprarealismului în cinematografie, care foloseşte, în (aproape) toate filmele sale, albastrul, văzut ca simbol al trecerii în alt univers, într-o altă dimensiune decât cea reală (vezi Mulholland Dr., Eraserhead, Twin Peaks etc.).

Iată şi câteva secvenţe interesante din film:

PS 1: există chiar şi un blog care vorbeşte despre acest scurtmetraj: filmenefacute.oricum.ro

PS 2: “cântăreaţa albastră” este Mihaela Dinu, solistă a formaţiei Butterflies in My Stomach. Dacă vreţi să vedeţi un reportaj foto de la filmări, apăsaţi aici.

în final

r. Gabriela Ceuţă

Că românii au o viziune morbidă asupra vieţii, poate că bănuiaţi şi voi. Eu însă am avut şi dovada incontestabilă. Prezent la Cinema Studio pentru festivalul CineMAiubit, am văzut cum aproape toată sala a râs la un scurtmetraj care numai comic nu era.

În final prezintă o tânără prinsă între două lumi. În planul realului, o vedem în comă (“profundă”, cum zicea acum câteva zile postul Naţional TV) pe patul de spital, iar în planul oniric (mamă, ce bun îs la comentarii literare, aproape că-mi vine să dau Bacul din nou), ea se află într-o casă din care încearcă să scape. În momentul în care va găsi cheia pentru a evada, va reuşi să iasă şi din comă.

Probabil că Gabriela Ceuţă nu este tocmai Mircea Eliade, însă povestea ei despre aceste două lumi care se interesectează ne aminteşte, oarecum, de La ţigănci (într-o variantă cinematografică). Oricum am privi lucrurile, numai comedie nu e asta, morbizilor!

tolya sau de ce iubirea nu trebuie să aibă dinţi în gură

r. Rodeon Brodsky

Uitaţi-vă bine la omul din poză! Arată el ca un îndrăgostit care să se sacrifice ca Romeo pe altarul iubirii? Ei bine, nu! Dar, deşi nu-l recomandă chelia, dinţii lipsă, ori mustaţa (măcar de ar fi ca a lui Clark Gable, că tot se poartă acuma…), personajul nostru e un mare iubăreţ.

Tolya este un scurmetraj premiat cam pe la toate festivalurile pe unde a rulat, inclusiv la CineMAiubit. Mai multe (dar nu foarte) am scris aici.

răfuiala

r. Bogdan Ilie Micu

Variantă-rezumat de tip “pupincurist”: “Nimeni nu-i mai presus ca şefu’: şi simpatic, şi deştept… ce om!”:)

Varianta dezvoltată de tip “ne-pupincurist”: Un scurtmetraj genial, dedicat celor care au avut/au/vor avea şef. Ca peste tot în natură, peştele mare înghite peştele mic, pentru ca apoi să devină el însuşi masa unui peşte şi mai mare.

Lui Victor îi este groază să meargă la serviciu. Cauza – şeful direct, Savu. “Ce, el crede că-s sclavul lui? Îl bat! Dar nu pot, că mă dă afară”, i se plânge Victor iubitei. Ia repede un taxi (plăteşte doar 3,50 lei… cum naiba? că nici nu te iau taximetriştii cu ei pe distanţe aşa mici… sau te iau, dar la bătaie, când văd că nu le iese “banu’ gros”) şi intră la Cafenescu. Pentru o cafea, evident.

Înăuntru dă peste (surpriză!) Savu, care, la rândul lui, întârziase la muncă şi era supărat pe şeful direct: “Ce, el crede că-s sclavul lui? Îl bat! Dar nu pot, că mă dă afară”, se plânge Savu către subalternul său, Victor.

La job, toţi iau razna. Savu se duce la şeful cel mare, îl ia la bătaie şi îşi vede mai departe de treabă. Victor ia exemplu şi îl cotonogeşte pe Savu. Cum orice naş îşi are naşul, Victor păţeşte la fel şi este bătut măr de subalternul său, Ignătescu.

Dincolo de gagurile pe care este construit, Răfuiala trebuie văzut şi ca un mijloc cathartic de a ne elibera de tensiunile pe care ni le cauzează relaţiile cu şefii. Desigur, scenariştii au uitat să ne avertizeze că acest scurtmetraj este bazat pe elemente fictive şi că noi nu trebuie să facem aşa ceva la muncă

Deşi… poate ar trebui încercat… Dacă două filme spun să iei atitudine, atunci iei În Anger Management, Adam Sandler joacă rolul unui personaj care nu este apreciat corespunzător pentru eforturile sale (a se citi “muncea ca prostu’ şi altcineva primea meritele”). Asta până când îşi eliberează furia adunată şi distruge biroul şefului nerecunoscător.

Că doar bătaia e ruptă din rai, cum altfel?

antichităţi

r. Radu Comănescu-Surdu

Un bătrân vânzător de antichităţi primeşte de la patron o veste proastă: dacă nu vinde niciun produs în acea zi, va fi dat afară. Orele trec, cumpărători nema. Adică ciuciu. Asta pentru că toţi evitau magazinul şi cumpărau, din apropiere, diverse obiecte din categoria “3 la 10.000″, pe care le vindea un vânzător ambulant (a se citi “un ţigan”).

La finalul zilei apare şi salvarea. Cetăţeanul de etnie romă (ca să fim “politically corect”, ba chiar “rromă”, dacă vrem să fim cât de cât patrioţi sau măcar corecţi cu Traian, cu Decebal şi cu ce a ieşit din împreunarea lor , cu noi înşine adică) îi arată bătrânului strategii de marketing veritabil: alege un obiect, îl pune-n vitrină şi scrie “produs promoţional – preţ vechi 350 lei, preţ nou 250 lei” (citat aproximativ).

Desigur că: 1) produsul s-a vândut; 2) de la bun început, costase doar 250 de lei, necum 350, cât a dat de înţeles afişul (doar e vorba de procedee economice îndelung elaborate, în traducere – “ţeapă” tipic românească sau “unde ţeapă nu e, nimic nu e”)

Pseudo-morala: şi cine spunea că minorităţile sunt cele care trebuie integrate!

PS: magazinul de antichităţi se numeşte Galeria de Artă Zambaccian (facem reclamă deh, e nume predestinat) şi este la fel de real ca scandalul cu “Bombonel” (a.k.a Adrian Năstase) de acum câţiva ani.

o lalea ce şi-a pierdut minţile

r. Mihai Chirilă

O lalea se aruncă de pe acoperişul casei unde trăieşte. Apare, desigur, organul poliţiei, pentru a constata decesul respectivei. Posesorul florii este acuzat de crimă, dar este absolvit de orice vină după ce este găsită, în pământul din ghiveci, scrisoarea de adio a “Tulipei”. Motivul suicidului – laleaua nu mai voia să fie lalea! (scandalos, nu-i aşa?)

Ca orice bărbat trădat în dragoste, stăpânul casei hotărăşte că trebuie să pună capăt idilelor sale cu lalelele. Îşi va procura, în schimb, un cactus.

De pe coloana sonoră nu putea lipsi, desigur, o piesă compusă de Temistocle Popa şi interpretată aici de Luigi Ionescu, pe care probabil că o ştiu chiar şi bunicile noastre: Lalele, lalele, frumoasele mele lalele.

O poză cu laleaua nu am pus, deoarece, vă daţi seama, 1) o lalea ce şi-a pierdut minţile nu poate arăta decât înfiorător şi 2) aş fi părut că mi-am pierdut şi eu minţile mai ceva ca ea.

cineMAiubit

Poate că ar fi mai uşor de aflat cineNUMAiubit De fapt, nu e o întrebare, ca în “Cine m-a iubit?”, ci este numele unui festival internaţional de film studenţesc de scurtmetraj, care a ajuns la a XI-a ediţie.

În perioada 10-13 decembrie 2007, cinefilii au putut vedea 141 de scurtmetraje de ficţiune, documentare, animaţii, precum şi filme experimentale (la DaKINO au fost doar 118).

Lista câştigătorilor se găseşte aici.